Era odată o femeie care se trezea în fiecare dimineață să-i facă iubitului micul dejun și cafeaua. El se trezea și-o săruta pasional. Când se priveau ăștia doi se termina lumea asta și începea alta. Când mă uitam la ei parcă-mi doream și eu un bărbat căruia să-i fac cafeaua, căruia să-i calc cămașa și căruia să-i fac un copil sau poate doi.
Aveau o liniște plăcută, o casă drăguță unde stăteau cu chirie, câțiva ani de relație în urmă și un viitor strălucit, ziceam noi, ăia din jurul lor. Doar că noi, cei din jurul lor, nu stăteam cu ei în casă și habar n-aveam că iubirea aia e înnodată cu crize și isterii, cu beții grave și urlete pe stradă.
Ei bine, toată căldura din privirile lor s-a stins pe parcurs. Micul dejun s-a transformat în dimineți goale, dragostea carnală în sex banal, planurile în nevoi disperate de timp și spațiu.
Cuplul ăla mișto la care visam cu toții s-a decimat în prezența nostră, dar fără ca noi să știm. Într-o zi ea și-a luat catrafusele și a plecat iar el a rămas în casa drăguță. După o vreme a plecat și el. Fiecare s-a retras în cochilia sa, fiecare și-a văzut mai departe de viață, departe unul de celălalt. Fiecare s-a futut aiurea, și-a băut mințile, și-a trăit depresia.
N-a mai rămas nimic din ei. Nici poze pe net, nici nimic. Zero. Parcă nici nu au existat. Am văzut-o pe ea mai demult. Se ținea cu unul de mână. Nu-l privea așa cum își privea iubitul ăla căruia îi făcea cafeaua în fiecare dimineață. Era în privirea ei tristețea omului dezamăgit, futut de destin. De el nici atât. Doar că la un an după s-a mutat undeva într-o țară nordică. S-a căsătorit c-o blondă și își face singur cafeaua.
Sunt unii meniți să sugă speranțe de la cei din jur. Cumplit e că cei din jur nu mai au resurse. Că-s tot mai mulți distruși, tot mai mulți oameni care fug de viață, care-și spală visele cu droguri, care bocesc spasmotic. Suntem deziluzionați complet și ne pișăm în cafelele altora... pentru că preferăm să nu ne pese decât să ne-o luăm peste bot.
Azi caut un cuplu de care să mă îndrăgostesc
