sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Omul perete

Când moare cineva de silă de nesilă îți mai aduci aminte de el. Mai aprinzi o lumânare, mai o pomană, mai un bocet, dar tot îl ai în memorie. Pizda mă-sii, vorba aia de căcat, rău cu rău, dar mai rău e fără rău.

Mie nu mi-a murit nimeni, dar sunt niște oameni pe care am vrut să-i consider decedați și îngropați. Numai că m-am gândit că e prea mult pentru ei. Să le port doliu și să-i regret, oricât de trădători ar fi fost. E prea mult chiar și pentru mine. Dar de ce să-mi fac asta? De ce să mă afecteze? Ei sunt mici.

Așa că schimb placa și pur și simplu trăiesc cu impresia că nu au existat niciodată.
Așa nu mă mai apasă golul. Așa nu mai e niciun gol.

Nu aș suporta gândul că cineva poate trăi cu o impresie ca asta despre mine...

În fine, spre noi lumi, că pula mea, mi-a ajuns și mie să tot aștept. Ce? Habar nu am, dar parcă tot am așteptat ceva.
În fine de două ori. Renunț să cuantific totul, mai ales în timp.

Azi vreau să fac sex cu iubitul meu, dar el doarme și nu-mi răspunde la telefon... deci mă abțin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu