Ce-mi plac ăia de zic marea frază a vieții lor: eu nu vreau jumătăți de măsură, vreau totul. Și când le dai totu fug ca niște incapabili ce sunt. Se blochează că nu-s în stare să primească totul. La capătul ălalalt e ăla care oferă totul și care a fost avertizat de la bun început să nu se joace cu jumătățile. Ăla rămâne ca vițelul la poarta 9 și nu știe dacă să mai dea sau să plece dreacu din jocul ăsta. De luat înapoi nu mai poate. Io votez ca ăla să plece, dar eu rămân și tot ofer. Mă întreb cât? E și ăsta un test al vieții, nu? Și al răbdarii mele?
Proștii dreacu!
Mi-e o totală scârbă de oameni. Totală. Acum când încep să mă pun pe picioare și să fiu atentă la ei, parcă mă ia cu chinezi în stomac. Îmi vine să merg la fiecare să și să spun totul. TOTUL. Așa cum îmi vin și apoi să închid dracului ușile să-mi văd de ale mele. Și aș face-o! Să mor io... dacă aș avea certitudinea că omul ăla înțelege măcar 5% și reflectează apoi. Dar oamenii sunt închistați și proști, de cele mai multe ori și nu rețin decât că s-a trezit proasta aia să-mi zică mie că, auzi la ea cât tupeu are.
Eu sunt totuși un om optimist, deși futut de soartă. Și mai țin de mine fro doi trei companioni. Cu care-mi petrec vremile și cu care cred că pot să comunic la alt nivel. Ceilalți s-au dus în pizdele mamelor lor și se bucură de viață de acolo din beznă. Cu cei rămași îmi păstrez onestitatea și răbdarea, iar pe ceilalți să-i fută nemții!
Azi vreau să nu mai vreau iubire niciodată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu